“Majoritatea consumatorilor de droguri au început din curiozitate. Din curiozitate am facut-o şi eu. Prima ţigară m-a făcut să râd ca un imbecil, şi nu prea înţelegeam ce înseamnă asta. Ulterior am înţeles că prima ţigară e de fapt prima cărămidă pe care o pui la temelia unei noi lumi, şi care te va face dependent de ea.
Râsul acela incontrolabil şi imbecil, pentru simplul fapt că nu râdeam de nimic, ci numai aşa, instinctiv, era de fapt un şoc pe care drogul îl provoca creierului meu. Nu ştiu dacă ai fumat cannabis; eu sper că nu. Dacă ai făcut-o, probabil că îți aminești de această reacţie organică ciudată.
Din câte am citit şi am auzit, la unii are loc o reacţie inversă, respectiv au o stare de anxietate la fel de incontrolabilă şi de inexplicabilă. Aceştia din urmă de obicei se mulţumesc cu această singură experienţă, în ce priveşte consumul de cannabis. Ceilalţi, însă, continuă experienţa.
Mai sunt şi cei care nu simt mai nimic, eventual o ameţeală mai ciudată. Şi aceştia renunţă uşor uşor la experienţa cu cannabisul, însă pentru ei situaţia e mult mai periculoasă, unii dintre ei ajungând să încerce drogurile de mare risc. Nu pot să îți explic de ce la unii se întâmplă ceva ce la alţii nu se întâmplă.
Eu, spre exemplu, sunt un tip mai creativ, doar de aceea am ajuns să scriu cărţi, şi în cazul meu prima manifestare a drogului, cum îți spuneam, a fost un râs forţat. Dar poate că cineva cu vocaţia afacerilor nu va simţi nimic, nu neapărat pentru că nu e educat, ci pentru că este ceva mai puţin sensibil decât mine, sau mai puţin creativ.
Totuşi, primul contact cu drogul înseamnă prima cărămidă pusă la temelia acestei noi lumi despre care vorbeam. Şi aici vreau sa fie clar: dependenţa de drog, cel puţin de cel din ordinul acesta, cum sunt psihotropele (deci care au o legătură cu psihicul uman), este totuna cu dependenţa de o lume pe care o construieşti sistematic prin drog.
Când te droghezi, chiar dacă simţi la început o ameţeală, sau râzi incontrolabil, sau pare că te simţi, cum ziceţi voi, super ok, tu de fapt construieşti cărămidă cu cărămidă o nouă lume, un nou univers.
De exemplu, se întâmpla că uneori, în timp ce eram sub efectul cannabisului, muzica pe care altă dată nici nu o ascultam devenea plăcută, interesantă. Eu nu ascult manele sau rock. Auzeam la nunţi, dar eram nepăsător. Sub efectul drogului însă, manelele păreau formidabile. Între lumea pe care o cunosc şi lumea pe care începeam să o construiesc prin droguri, era o zonă de trecere. Aşa cum e o zonă de trecere între două cercuri separate de un mic spaţiu. Această zonă de trecere eu o consider o traumă, un şoc. Gândiţi-vă puţin, cum să-mi placă mie manelele? Cu alte cuvinte, prin drog eu construiam o lume în care, fără să îmi dau seama cum, deveneam altcineva, unul căruia îi plăceau manelele.
De ce crezi că drogurile sunt interzise? Ele par o joacă pentru mulţi, un motiv de mândrie, de bravadă. Dar, drogurile asta fac, fără să pricepi, construiesc o lume prin aceste şocuri. Tu alergi de la cel care eşti la ce te face drogul, şi ţi se pare foarte interesant ce te face el, ţi se pare o chestie unică. La o mică petrecere duci alcool şi iarbă, cum se spune. De ce? Ca să te distrezi. Sigur, te ameţeşti, râzi fără justificare şi totul pare foarte ok. Dar mai e acolo ceva. E halucinaţia. Timpul se dilată, se lungeşte, trece greu, pare că te distrezi mult timp, spaţiul devine ciudat, culorile sunt uneori foarte puternice, feţele sunt şi ele mai ciudate. Unora le place chestia asta…Eu îți spun cu sinceritate, cu fiecare fum de cannabis, cu fiecare halucinaţie, tu mai pui acolo o cărămidă, mai arunci un şoc în creier, iar asta s-ar putea ca într-o zi să-ţi fie letal, să te omoare.
Revenind la experienţa mea, am fumat cannabis circa doi ani de zile, dar am fumat sistematic, fiindcă doream să scriu. Am fumat în diverse medii, am stat şi pe lângă heroinomani şi am avut experienţe dintre cele mai stranii, mai ciudate. Însă la un moment dat, cam dupa doi ani jumătate, trauma a bătut la uşă. Cu alte cuvinte lumile acestea, cea normală şi cea creată de drog, începeau să se ciocnească.
Eram într-o garsonieră jegoasă şi fumam cu doi heroinomani şi alţi câţiva amici. Şi pe când eram mai euforic, cineva mi-a spus ceva, şi am început să mă gândesc la familie, la copilul meu, la tot ce făcusem, la faptul că aveam o casă, şcoli, lecturi, totul putea fi frumos, iar eu stăteam într-o încăpere mizerabilă alături de doi oameni care părăsiseră psihic lumea aceasta.
Am intrat într-o stare de anxietate incredibil de dură. Am încercat să plec însă nu puteam deschide uşa. Atunci am ajuns la acea stare de paranoia foarte puternică despre care aţi auzit, sau poate că unii, şi sper să nu fie aşa, aţi experimentat-o. O să vedeţi de ce sper să nu fie aşa. Am început să cred că oamenii aceia au încuiat uşa şi au ascuns cheia fiindcă voiau să-mi dea heroină. Mă gândeam numai la rău, la cel mai mare rău posibil: că puteam pierde tot ce realizasem. Mi-a trecut iar prin minte familia mea, casa mea, realizările mele. Cel mai important atunci era să plec din acea încăpere. Am ieşit în balcon şi am privit în jos. Nu părea să fie prea sus.
Vezi ce face trauma? Nu părea să fie prea sus. Eram la etajul 4. Chiar mi-am spus că o să sar pentru că nu mai suportam durerea aceea psihică. Cu un ultim efort, totusi, am mers la uşă şi am tras de ea. Apoi, încercând să mă liniştesc, am văzut că avea o yală din aceea cu care închizi uşa doar pe dinăuntru. Şi am ieşit. Câteva zile m-am gândit cu groază la acea experienţă. Puteam să-mi pierd viaţa crezând că, de fapt, aşa mă voi salva.
Să îți explic ce se întâmplase. Luasem o injecţie. Să nu te gândești la heroină. Dacă aş fi luat heroină nu eram la masa asta scriindu-ți, ci undeva la dezintoxicare sau pe drumuri căutând drogul. Poate ai văzut prin filme sau ai auzit la alţii cum că i-au dat o injecţie, sau ai auzit formula “te-a injectat cineva”. E vorba de o injecţie verbală.
Vezi tu, dacă aş fi fost lucid, orice mi s-ar fi spus nu putea să mă injecteze pentru că aş fi fost în lumea aceea normală, pe care o cunoşteam, în care trăisem douăzecişiceva de ani. Acolo educaţia şi experienţa ar fi fost un scut suficient de puternic ca să mă apere de aceste injecţii verbale. Eu însă eram drogat. Eram deja în lumea pe care timp de doi ani o construisem încetul cu încetul prin halucinaţii succesive consumând cannabis.
Problema era că în această lume nu aveam un scut, nu aveam nimic cu care să mă apăr. De aceea atacul verbal m-a lovit, pentru că a intrat în carne precum o injecţie. Iar ceea ce mi s-a spus, adică cuvintele cu care am fost injectat, ca să zic aşa, a fost următorul lucru: mi s-a spus: Vai, cum arăţi. Ce drogat eşti.Cu alte cuvinte mi s-a atras atenţia că eram într-o lume nouă, arătam altfel, arătam ca un altcineva. În felul acesta lumile astea două s-au ciocnit. Iar rezultatul a fost şocant. Starea aceea de paranoia a fost incredibil de puternică şi de dureroasă. Nu cred că am trăit vreodată ceva mai dureros. Şi totuşi, încă mai dureros a fost ceea ce a urmat.
După acea experienţă am renunţat la consumul de cannabis. Complet. Cam vreo trei luni n-am avut nimic. Apoi, trauma s-a întors într-un mod teribil. Starea paranoică revenea brusc, fără ca eu să mă gândesc la ceva şi fără ca cineva să-mi spună ceva şi, mai ales, fără consumul de cannabis care ştiam că mă duce la acea stare. Mă temeam de toţi şi de tot. Într-o dimineaţă chiar am pierdut complet controlul cerebral, şi am început să mă învârt prin cameră tremurând, într-o reală convulsie, dar stând totuşi în picioare. A fost momentul în care eram convins că voi ajunge la demenţă, cea mai îngrozitoare boală de pe faţa pământului, că s-a terminat cu viaţa mea.
Apoi, au urmat problemele sociale, fobiile. Nu puteam sta la coadă, tremuram tot, nu puteam sta în autobuze, tot ce mă ţinea închis nu era în regulă. Îmi amintesc, de pildă, că eram la un interviu, aşezat pe un scaun lângă biroul secretarei, aşteptând să-mi vină rândul şi mintea mea duduia de-a dreptul, îşi imagina un scenariu sinistru: mă ridicam şi spărgeam capul secretarei cu un scaun.Tremuram. Transpiram. Înghiţeam în sec. La sfârşitul scenariului imaginat eram convins că urma să mă ridic şi să fac ceea ce-mi imaginasem. Mă ţineam strâns cu mâinile de scaun. Apoi, din nou, un alt scenariu sinistru: înfigeam un pix în gâtul secretarei. De mai multe ori. Sângele gâlgâia ieşind din gâtul acesteia. Din nou tremuram, transpiram, înghiţeam în sec, convins că în momentul următor voi face exact ceea ce-mi imaginasem. Din nou mâinile strângeau de scaun. Şi, iar, un alt scenariu. Timp de o jumătate de oră, cât a durat aşteptarea, în mintea mea se scurgeau scenarii după scenarii, toate macabre, toate având ca subiect principal omorârea secretarei, deşi această biată femeie îmi zâmbea din când în când, spunându-mi: imediat, domnule Mureşan, veţi intra şi dumneavoastră… doriţi o cafea?
Mai rău era acasă, pentru că acolo era vorba de familia mea, iar scenariile deveneau incredibil de dureroase. Spre exemplu, dacă trebuia să tai pâinea felii, cuţitul pe care îl ţineam în mână devenea o armă letală. Cu o acurateţe fantastică, prin faţa ochilor mei curgea un scenariu macabru: îmi omoram fiul (de doi-trei ani) în toate felurile posibile. Tremuram, transpiram, ţineam cuţitul strâns, închideam ochii. Dacă, spre exemplu, intram în casă şi vedeam cuţitul pe masă, în faţa fiului meu, îmi certam soţia, luam cuţitul cu două degete şi-l aruncam în chiuvetă, strigând: să nu mai văd cuţite pe masă… nu vezi că se poate tăia copilul?
În cele din urmă, n-am mai rezistat. M-am dus la psihiatru fiindcă simţeam că nu mai sunt un om normal şi îmi era teamă de demenţă. Nu voiam să trăiesc ca într-un somn fără vise. Diagnosticul nu mi-a fost pus, dar l-am găsit ulterior în cărţile de psihiatrie care tratau problema : schizofrenie paranoidă indusă de substanţe stupefiante. Cu alte cuvinte, deşi nu eram bolnav cu adevărat, consumul de cannabis crease o lume în care eram altcineva.
De tipul ăla, de Mureşanul ăla îmi era teribil de frică. El compunea scenariile acelea macabre iar eu, din lumea asta normală, reacţionam prin spaimă, prin paranoia. Din păcate am auzit de un caz în care un tânăr a rămas schizofrenic şi se menţine prin tratament. E mai bine, dar e sub tratament de ani buni şi nu ştiu dacă va putea renunţa la medicamente.
În cele din urmă starea aceasta e început să dispară. În locul ei însă a apărut depresia maniacală. Nu ştiu de ce, probabil ca urmare a procesului de autoînvinovăţire. Din această stare ce-mi aducea o durere psihică extremă şi inexplicabilă ieşeam consumând cantităţi mari de alcool. În felul acesta am transformat alcoolul în medicament. Iar cannabisul fusese drogul trambulină.
Vezi tu, drogurile uşoare nu sunt droguri trambulină pentru că vrei mai mult, pentru că treci la droguri mai tari, e fals, ci pentru că te duc în astfel de situaţii limită, te împing către altceva, mult mai îngrozitor. Aş adăuga că starea aceea de după consumul de droguri, schizofrenia paranoidă, a durat circa 7-8 luni. Alcoolul însă s-a jucat cu mine după această experienţă încă 10 ani. Ai putea spune că substanţele psihotrope gen cannabis nu aduc nici un fel de sevraj. Probabil că nu e sevrajul pe care şi-l închipuie unii, dar suferinţă tot aduc.
Ce vreau însă să punctez neapărat este că eu am trăit experienţa asta undeva în perioada 2000 – 2004. Aveam 24-28 de ani. Terminasem o facultate, un master, eram, cum s-ar spune, educat. Scutul meu, despre care v-am vorbit, era deja funcţional, creierul mi se dezvoltase suficient ca o traumă să poată fi ştearsă. Cum ar fi însă dacă un copil de 16 ani, care abia se dezvoltă, ar trece prin toate astea ? Tânărul despre care îți spuneam mai sus, e încă bolnav…a început de la o astfel de vârstă și nu a rezistat.
Dragul meu, eu ți-am vorbit doar despre cannabis – e ceea ce am trăit, așa că te rog, nu îi asculta pe cei care îți spun că lor nu li s-au întâmplat din astea. Eu nu am povestit nimănui, nici măcar soţiei mele, nici despre experienţele din timpul consumului, nici despre stările de după consum. N-am povestit nimănui și îți pot spune că înainte, când unii mai experimentaţi îmi vorbeau despre paranoia, le râdeam în nas. Cât timp am trecut prin paranoia, n-am râs preţ de o clipă. Plângeam zilnic, ascuns în vreun colţ de cameră, convins că voi înnebuni.”
Dorin Muresan
